„Permite-mi să predic iubirea nu prin cuvinte, ci prin exemplul vieții mele, prin puterea atracției, prin influența inspiratoare a faptelor mele, care arată toată profunzimea dragostei ce arde în inima mea.”
Maica Tereza se trezea în fiecare zi la ora 3:30 dimineața. După o scurtă slujbă și un mic dejun ușor începea slujirea sa zilnică. Pe parcursul zilei, ea îndeplinea aceleași îndatoriri ca și celelalte surori, ajutând chiar și la curățenie atunci când venea rândul ei. Deseori lucra fără oprire, fără pauze pentru odihnă sau hidratare. Cei pe care îi grăbea îi numea „oamenii mei”. Cu entuziasmul ei debordant, găsea mereu noi modalități de a ajuta suferinzii. Odată, în timpul prânzului la bordul unui avion, ea a cerut pasagerilor să îi dea pâinea, biscuiții și mâncarea rămasă neatinse, explicând: „Acestea sunt pentru săracii mei. Mulțumesc mult pentru ajutor!”
Maica Tereza avea credință în oameni, credea că omul este creat pentru iubire și bine, născut să fie fericit și să aducă fericire altora.
Cu o iubire nemărginită pentru oameni, viața ei a fost o dovadă că iubirea face minuni. Ea arăta frumusețea sufletului uman, admirând fiecare persoană în parte. Învăța de la oameni, folosea fiecare oportunitate de a-i ajuta. „Pentru mine, fiecare om din lume este unic. Fiecare este deosebit de important” – aceste cuvinte exprimă adâncimea iubirii sale, căci „din belșugul inimii vorbesc buzele”.
Era o bătrână mică și zveltă, cu o privire pătrunzătoare și o față expresivă, cu mâini aspre și mari, muncite din greu. În prezența ei, interlocutorii simțeau că fac parte din creație – ea privea lumea cu lumină și inteligență, uitându-se în ochii oamenilor, cerând iertare că era în grabă. Nu rostea cuvinte despre Dumnezeu în mod explicit, ci îi mărturisea în fiecare clipă prezența prin fapte și atitudine. Bucuros făcea ceea ce părea să fie dincolo de interesele omenești: spunea aceluia care era considerat inutil, sărac, bolnav, urât mirositor, prost sau rău: „Nu ești singur!”
India, țara în care a ales să slujească, era o lume a sărăciei cumplite, a bolilor teribile și a credințelor adesea privite cu ostilitate de biserică. Femeia catolică, cu o viață stabilă până atunci, în vârstă de 38 de ani, în timpul unei călătorii de raportare, a simțit că trebuie să părăsească zidurile mănăstirii și să meargă în mahalale sărace. Decizia i-a venit în trenul ce o ducea la un spital de tuberculoză.
A înființat clinici mobile care ajută leproșii din întreaga lume, peste 50.000 de oameni sunt îngrijiți de surorile ei. A deschis primul centru pentru bolnavii de SIDA. A construit adăposturi pentru bolnavi în Harlem. A activat neobosit, iar lumea remarca faptul că, în ciuda bolilor grave de care suferea, activitatea ei se extindea mereu.
Maica Tereza refuza să ofere interviuri, știind că timpul era prețios și misiunea urgentă. Primea mașini de lux pe care le vindea pentru a ridica spitale. Când se întrebau dacă era moral să primească bani de la dictatori, ea risipind un zâmbet spunea: „Nu contează ce spun alții. Trebuie doar să-ți faci datoria.”
Surorile care îi erau alături erau educate timp de nouă ani, trebuiau să-și dovedească vocația, să respecte jurămintele de sărăcie și slujire a săracilor, neputând să primească bani pentru munca lor. Ele trebuiau să păstreze echilibrul emoțional, să acționeze cu calm și să nu simtă nevoia să povestească despre suferințele văzute. Fiecare atinsă de suferință trebuia să o îmbrățișeze cu iubire, înțelegând nevoile celor aflați în grija lor.
Lucrarea lor era necontenită, boala și suferința umană neștiind să se oprească. Uneori părea lipsită de sens, când bolnavii mureau, săracii înfometați rămâneau la fel, iar alcoolicii cădeau mereu în patimi. Totuși, Maica Tereza se ruga: „Doamne, ajută-mă să prețuiesc binele aproapelui mai presus de al meu. Să muncesc să-l înțeleg, nu să caut să fiu înțeleasă de el. Să-l iubesc, nu să caut iubirea lui…”
În 1979, a primit Premiul Nobel pentru Pace, dedicând toată suma misiunii sale. Aceasta a devenit o sursă de autoritate prin care putea opri conflicte măcar pentru un scurt timp, salvând astfel viețile copiilor în zone de război. A murit la vârsta de 87 de ani, lăsând în urmă puține bunuri materiale, spitale, surori și milioane de suflete care încă suferă.
Maica Tereza s-a născut la 16 august 1910 în Skopje, într-o familie de credincioși catolici albanezi. A primit la botez numele Gonja Agnesa. Familia ei era adânc credincioasă și îi învăța pe copii să fie sensibili la nevoile altora, să iubească și să ajute aproapele.
Primul apel către viața monahală a simțit-o la 12 ani, însă a răspuns chemării lui Dumnezeu abia la 18 ani, după multe rugăciuni și introspecții. În anul 1928, a plecat în Irlanda pentru formare, unde a primit numele de Maria Tereza a Pruncului Isus. După doi ani, în India, a depus primele voturi monahale, iar în 1937 și-a consacrat definitiv viața lui Isus Hristos.
În 1946, în timpul unei călătorii cu trenul spre exercițiile spirituale în Dargiling, a fost profund mișcată de sărăcia și suferința oamenilor din mahala. A simțit că Isus îi cere să părăsească viața confortabilă și să slujească celor mai săraci dintre săraci. A învățat să acorde primul ajutor și a început să trăiască printre cei aflați în suferință, demonstrând că slujirea iubirii este o adevărată binecuvântare.
Maica Tereza a subliniat mereu că iubirea adevărată este strâns legată de suferință. Ea a continuat să slujească leproșilor și bolnavilor cu o dedicare desăvârșită. Ordinul Misionarelor Dragostei, aprobat de Papa Pius al XII-lea în 1950, are ca misiune principală să aducă iubirea lui Dumnezeu celor în nevoie, prin jurămintele de castitate, sărăcie și ascultare, rugăciune și muncă grea.
Astăzi, peste 4000 de misionare activează în 600 de centre din 127 de țări, ajutând sute de mii de oameni, oferind hrană, educație și îngrijire medicală celor mai vulnerabili.
Maica Tereza a murit la 5 septembrie 1997. Înmormântarea ei a fost transmisă în direct pe canalele de televiziune din întreaga lume, iar mulțimile au mers pe străzile Calcuttei pentru a-i aduce un ultim omagiu. A fost un exemplu strălucitor de iubire și dăruire, o speranță pentru lumea întreagă.
Înainte de a muri, a fost întrebată dacă se teme de moarte. Ea a răspuns cu seninătate: „Nu, deloc. A muri înseamnă a te întoarce acasă. Nu vă temeți să vă întoarceți la cei dragi? Aștept cu nerăbdare să o întâlnesc pe Isus și pe toți cei pe care i-am iubit în viață. Va fi o întâlnire minunată, nu-i așa?”
Învățăturile Maicii Tereza ne provoacă și ne inspiră să iertăm, să fim buni și să iubim necondiționat, chiar dacă lumea ne răspunde altfel. Ea ne amintește că viața este un dar prețios, o călătorie plină de provocări și frumuseți, pe care trebuie să o trăim cu curaj, speranță și zâmbet.
Mai multe despre viața și învățăturile Maicii Tereza puteți afla pe site-ul dedicat ei: http://motherteresa.ru/
